Habent sua fata libeli…

Mihai Oroveanu, 2010

Seria de fotografi i propuse de Ileana Florescu pentru prima sa expoziţie la Bucureşti va fi , fără doar şi poate, un prilej pentru interesante comentarii. Fotografi ile ei ating un obiect care a ajuns să fi e privit cu indiferenţă de mulţi dintre reprezentanţii speciei umane, dar care rămâne pentru alţii extrem de preţios, în aşa măsură încât o astfel de atingere echivalează – cum o ştie bine autoarea – cu un sacrilegiu.
Ni se cere oare să aprofundăm rezonanţele patetice ale cărţilor înghiţite de ape? Să ne rememorăm dezastre naturale recente? Suntem invitaţi să imaginăm un accident care ar fi stat la originea acestei teme sau să recunoaştem premeditate, solemne sacrifi cii? Să credem că e vorba de o Vanitas mereu reiterată sau de o simplă ironie postmodernă, aproape cinică? Că obiectul perisabil care este cartea, este, în corporalitatea lui, purtătorul (sau receptaculul) unui mesaj al cărui spirit este eliberat în proteica veşnicie a mării? Oricare va fi fost punctul de pornire, oricare va fi fi ind ideea, obiectul care o mijloceşte nu rezistă descompunerii fi zice. Imaginea aceasta, a cărţii între ape poate fi o nouă versiune a temei Transi, a corpului săgetat de moarte, pe punctul de a se descompune. Glutenul hârtiei de orez este, fără doar şi poate, mai solubil decât coperţile de poliester ale cărţuliei lui Mao.
Privind aceste fotografi i, gândul la Debussy e greu de ocolit, o referinţă prezentă aluziv şi în comentariile lui Sergio Bertelli la seria Ilenei Florescu. Ne vin în minte piese ca La Mer sau Refl ets dans l’eau, dar mai ales, fi reşte, preludiul său La Cathédrale engloutie, care pare să fi inspirat în mod direct titlul expoziţiei, Biblioteca scufundată. Legenda bretonă de la care pornea Debussy e sugestivă pentru ambivalenţa care străbate seria de fotografi i a Ilenei Florescu: în secolul al IV-lea sau al V-lea cetatea Ys a fost înnecată sub un uriaş val, manifestare a furiei divine faţă de umanitatea păcătoasă, aşa cum cărţile sunt aici cufundate, ca semn al indiferenţei oamenilor faţă de ele. Dar există în legendă o şansă de redempţiune: se spune că în unele zile, când marea e calmă, clopotele bisericilor din Ys pot fi auzite. E o speranţă în frumuseţea acestor fotografi i, care vorbesc nu numai despre sacrifi ciu şi pedeapsă, dar şi despre salvare, prin imersiune în apă. Putem însă face abstracţie de toate acestea, alegând să admirăm compoziţiile abstracte, confi guraţii de o neliniştitoare diversitate în care fond şi formă sunt pe punctul de a se contopi, nisipuri mişcătoare, lumini razante iscusit manevrate, care scot anecdota din timp şi spaţiu.
„M-am apucat încă o dată de lucruri ce nu pot fi făcute, apa cu ierburi unduind pe fund… e minunat de văzut, dar înnebunitor de pictat”, spunea Monet în 1890. Ileana Florescu se slujeşte de aparatul de fotografi at pentru a reînnoda cu această veche ambiţie a picturii: de a reprezenta ceea ce nu e susceptibil de reprezentare.